Mi-au placut intotdeauna lucrurile care nu se implinesc, care nu au sanse, care se sting inainte de a deveni. Vibreaza, sunt de o plenitudine insuportabila si se rateaza in amagire sau dezamagire.
Doar copii pastreaza energia si spectacolul vietii. Probabil ca nu e decat o singura mare ratare, aceea de a nu mai fi copil.
Asa e si poezia nu duce la nimic. Poeti in sine nu ajung niciodata nicaieri si nu vor sa ajunga undeva.
Si totusi, in atata inutilitate exista atata armonie.
Blestemul se asterne peste cei ce reusesc sa ii intelega, pentru ca astfel invata ca nu au ce pierde.
Cu oamenii e la fel, cu cat ajungi sa ii cunosti mai mult si mai bine, te apropi in pasi zglobi de dans de o implacabila ruptura.
Si oamenii sunt taine, daca ii cunoastem prea adanc, ii demistificam. Prin gand savarsim pacatul, Prin ce minuni si farmece am putea da oare cunoasterea inapoi?
Suferim pentru ceea ce noi distrugem prin dorinta. Si nu e dorinta si blestem mai mare decat "a fi...".Numai suferinta schimba pe om. Orice alte experiente şi evenimente nu reusesc sa il modifice structural sau sa-i adinceasca anumite dispozitii pina la a-l recreea integral.
Istoria ne-o scriem insa prin suferinta si uneori prin sange, cine nu o face asa, nu o va avea niciodata sau va crede ca poate trai prin istoria altuia. Va risca fie sa nu aibe chip, fie sa se identifice cu o grimasa.
Copiii sunt mainile cu care ne agatam de Rai...ai copii, ai maini. n-ai maini, fa-ti! la sfarsitul vietii trebuie sa ai cu ce te apuca de Rai...
RăspundețiȘtergere